09/04/2026
De o vreme, taximetria e în perfuzii...
De la o vreme încoace culorile au devenit mai închise,
lumina e din ce în ce mai pală,
umbra e mai rece,
gândul mai amorțit...🚕
Agonia de sub Cupolā: nu mai e un puls viu, ci un semnal intermitent pe un monitor prăfuit, o cursă contracronometru nu spre destinație, ci spre supraviețuire. Orașul, care odată vibra sub roțile galbene, pare acum să-și fi pierdut viața.
Culorile au devenit mai închise. Galbenul acela strident, care simboliza libertatea de mișcare și poveștile nocturne, s-a cojit, lăsând la vedere un cenușiu metalic, tern. Mașinile nu mai strălucesc sub neoane; ele par niște fiare obosite care trag după ele greutatea unor platforme digitale pe care nu le înțeleg pe deplin.😪
Lumina e din ce în ce mai pală. Nu mai e lumina farurilor care tăiau întunericul cu speranță, ci licărirea rece a unui ecran de tabletă care dictează prețul unei ore din viață. În habitaclu, umbra e mai rece. S-a instalat între șofer și pasager un zid de sticlă invizibil, unde amabilitatea de altădată a fost înlocuită de o curtoazie mecanică, de frica rating-ului sau de epuizarea mută.
Amorțeala gândului:
Gândul e mai amorțit. Nu se mai fac planuri de viitor la un ceai în stație; se calculează doar litri de motorină versus minute pierdute în ambuteiaje care nu se mai termină niciodată. Șoferul nu mai e „regele șoselelor”, ci un simplu punct pe o hartă virtuală, o variabilă într-un algoritm care nu are suflet.
„Taximetria nu mai e o meserie, e o stare de veghe forțată într-un oraș care a învățat să meargă mai departe fără să se mai uite în oglinda retrovizoare.”
Totul pare să se scurgă într-o inerție ciudată, unde vechiul refuză să moară, iar noul e prea rece ca să poată încălzi spiritul drumului. E o lume în care banul a devenit mai greu, dar valoarea momentului s-a subțiat până la transparență.
Toate astea și fiindcă este multă concurență neloială !